Penalități excesive și practici abuzive în contractele dintre profesioniști.

În relațiile dintre profesioniști există convingerea că, odată semnat un contract, orice clauză trebuie suportată întocmai, indiferent de consecințe. Într-adevăr, spre deosebire de consumatorii persoane fizice, profesioniștii beneficiază de mai puține mecanisme de protecție, fiind prezumați că înțeleg consecințele juridice ale obligațiilor pe care și le asumă.

Realitatea practică este însă diferită. Mulți antreprenori și titulari ai unor afaceri mici și mijlocii, nu dețin cunoștințe juridice de specialitate și, de cele mai multe ori, semnează contracte standardizate fără a putea anticipa efectele pe care le pot produce anumite clauze, așa cum sunt și cele referitoare la aplicarea unor penalități de întârziere sau, chiar mai grav, la incidența răspunderii personale a administratorului pentru datoriile societății comerciale.

Astfel, nu puține sunt situațiile în care o datorie inițială de câteva mii de lei ajunge, prin acumularea penalităților, la zeci de mii de lei. În practică, am întâlnit inclusiv situații în care o creanță principală în valoare de aproximativ 5.000 lei a ajuns, la momentul executării silite, la o datorie totală de aproximativ 50.000 lei.

Scopul penalităților este acela de a sancționa întârzierea la plată și de a încuraja executarea obligațiilor contractuale la timp. Dacă aceste penalități ajung să fie deturnate de la finalitatea lor legală și transformate într-un mijloc de falimentare a debitorului sau într-o sursă de îmbogățire excesivă a creditorului, atunci putem discuta despre activitate ilicită.

Puțini profesioniști cunosc faptul că legea permite instanței de judecată să reducă penalitățile atunci când cuantumul acestora devine vădit disproporționat față de prejudiciul pe care părțile îl puteau prevedea la momentul încheierii contractului. Prin urmare, deși în relațiile dintre profesioniști, cuantumul penalităților POATE depăși valoarea debitului principal, există totuși niște limite de aplicare a acestei reguli, principala opreliște fiind abuzul de drept.

Șansele de succes a unor astfel de argumente depind însă, în foarte mare măsură de momentul la care se invocă.

Nu ignorați cererea de chemare în judecată

Procedura standard prin intermediul căreia se ajunge la perceperea unor penalități disproporționate este inițierea unei cereri de chemare în judecată, urmată apoi de executare silită. Un aspect de reținut este faptul că penalitățile curg pe parcursul procesului și ulterior, creditorul are la dispoziție un termen de prescripție de 3 ani în cadrul căruia are dreptul de a iniția procedura de executare silită. Cu alte cuvinte, debitorul poate aștepta încă 3 ani pentru a maximiza cuantumul penalităților pretinse. De aceea, litigiul trebuie tratat cu seriozitate încă din faza incipientă.

Una dintre cele mai frecvente greșeli este aceea de a considera că simpla achitare a debitului principal odată cu primirea cererii de chemare în judecată este suficientă și că procesul își va pierde automat obiectul.

În realitate, dacă debitorul nu formulează apărări, nu depune dovezile plăților efectuate și nu invocă toate aspectele relevante, instanța poate pronunța o hotărâre favorabilă creditorului, iar aceasta va putea fi pusă în executare silită ulterior.

De multe ori, refuzul plății are o cauză

Există numeroase situații în care profesionistul nu își execută obligația de plată deoarece, la rândul său, cealaltă parte contractantă nu și-a îndeplinit sau și-a îndeplinit necorespunzător obligațiile contractuale asumate.

Simpla existență a acestor împrejurări nu este suficientă pentru a justifica refuzul plății. Ele trebuiesc invocate în apăare și dovedite în fața unei instanțe de judecată; acest lucru se întâmplă în cadrul procesului prin care se solicită obligarea la plată. În lipsa unor apărări care să reflecte realitatea relației contractuale existente, instanța va considera că raportul contractual s-a derulat în mod corespunzător și că partea care solicită plata și-a executat obligațiile în mod corespunzător.

În anumite cazuri, invocarea excepției de neexecutare a contractului poate avea un rol esențial în diminuarea sumelor pretinse.

Chiar și executarea silită poate fi oprită

Dacă s-a ajuns totuși în faza executării silite, cu toate că opțiunile sunt mult restrânse, nu înseamnă că orice posibilitate de apărare este pierdută.

Într-un litigiu recent, am obținut suspendarea provizorie a executării silite într-o situație în care penalitățile ajunseseră la un nivel vădit disproporționat față de debitul inițial. În cadrul probatoriului au fost depuse situațiile financiare ale societății, balanțele contabile, dovada plăților efectuate și documentele care demonstrau existența unor obligații financiare curente, inclusiv credite contractate pentru desfășurarea activității.

Instanța a apreciat că continuarea executării silite putea conduce la periclitarea gravă a activității societății și chiar la riscul intrării acesteia în insolvență, motiv pentru care a dispus suspendarea provizorie a executării.

Concluzie

Dacă sunteți profesionist și vă confruntați cu penalități de întârziere disproporționate, este important să știți că existența unei clauze contractuale nu înseamnă automat că aceasta nu poate fi supusă controlului instanței.

De asemenea, este esențial ca orice proces privind recuperarea unor creanțe să fie tratat cu atenția necesară încă de la început. De multe ori, apărările neinvocate la momentul potrivit sau lipsa dovezilor depuse în dosar pot avea consecințe financiare considerabile, care ar fi putut fi evitate.

‍